Ieri am avut o zi grea…
Nu credeam că o banală indigestie poate da atâta bătaie de cap și atâtea emoții…
Starea de sănătate a soțului meu se degrada aşa că ne-am hotărât să ne prezentăm la camera de gardă a Spitalului Militar.
Am intrat în cabinet ținându-ne de mână .Un medic tânăr ne-a preluat cazul.
Pacientul a fost așezat pe un pat iar pe durata anamnezei am fost acceptată în cabinet.Apoi mi s-a cerut politicos să ies.
Mâinile noastre nu voiau însă să se desprindă…Câteva clipe doctorul a privit scena,aproape īnduioşat.Am cedat….
L-am privit în ochi pe Sorin.Era dezamăgit .Am simțit că am acceptat prea repede să plec,fără nici o luptă…Mă simțeam mizerabil.
Pe hol,m-am ascuns într-un colț să-mi pot plânge durerea pe care ti-o dă neputința de a nu-l putea ajuta pe cel drag când are nevoie..Și de a nu putea sa-i fii alături,la greu.Aşa cum ți-a fost el,ție…
Vinovată,îmi țineam måna în dreptul gurii..Era și stavila pentru lacrimi dar încă păstra urma strângerii lui aproape dureroasă…
A trecut ceva timp,când cineva m-a atins pe umar.
Era medicul…
Puteți merge la soțul dvs,doamnă ….!
Am încremenit.In câteva secunde mi-au trecut prin minte zeci de scenarii.
Ne-am îndreptat amândoi spre pat.
L-am găsit întins cu o perfuzie în braț.
Mâna era cu degetele desfăcute,așa cum o lăsasem. Dornică să o cuprindă pe a mea….
Medicul a zåmbit de data aceasta,copleșit…
Pe toată durata perfuziei si-a aruncat ochii spre pacient și în mod special spre mâinile noastre încleștate.În câteva ore,era ca nou…
Doctorul ne-a zâmbit iar și iar. În final i-a stråns måna.Înțelesese….
Dragostea vindecă întotdeauna.Mai repede și mai bine.
Fără efecte secundare…
Deseori nu vorbele ci mâinile spun cu emoție o poveste…