Mi-a plăcut cândva,să scriu scrisori.A fost ca o pasiune.
De fapt,în spatele ei se ascundea nevoia de comunicare.
La orfelinat ni se ofereau cărți poștale celor care doream să scriem acasă.
Cele trimise de mine,au rămas toate fără răspuns.
Cum bunica nu știa carte,am înțeles-o.E greu să rogi pe cineva să-ți aștearnă pe hârtie,greul.Și dorul.Neputința.
Mamă fiind,trimiteam periodic câte o scrisoare copiilor mei. Ca și cum le-ar fi scris-o bunica lor.
Ei plângeau de bucurie și eu,de ciudă că trebuia să inventez iar din nimic,o iubire.
În taberele școlare,când ne împrieteneam cu alți copii le ceream la plecare adresa.Și le scriam de câte ori puteam.
Câte-n lună și-n stele.Ca unui prieten bun.
Și pentru că nu aveam bani de plic și timbre,uneori le făceam din foi de caiet.Iar în dreapta sus scriam mic,cât să încapă-COPIII DE LA CĂMIN,NU PLĂTESC.
Doamne,cât aș fi dat să le văd fața doamnelor de la Poștă.
Și ochii.
Aveau însă suflet.Scrisorile ajungeau la destinatar și uneori primeam răspuns.
Câte o literă se mai ascundea după vreo lacrimă scăpată.
Azi scriu mult mai mult.Mesaje,mail-uri,contracte.
Suntem prea ocupați să mai citim.Și prea grăbiți,să mai răspundem…