Scrisoare către prieteni

Scrisoare către prieteni,
Înainte să știu că pot să-i ajut pe alții m-am ajutat pe mine.
Să trăiesc,să zâmbesc,să accept,să iubesc,să mă înalț și să iert…
În orfelinatul în care am crescut împreună cu cei doi frați,a trebuit să fiu pentru ei și sora mai mare dar și mama.Le-am alinat cum am putut durerea și le-am umplut cum am știut mai bine golul imens ce se naște în sufletul oricărui copil abandonat.
Am inventat povești frumoase despre o mamă care ne iubește,dar nu poate veni să ne ia acasă.Bineînțeles că nu lipseau nici invocarea unor pretexte aproape hilare,că nu învățam destul de bine,ca nu ne purtăm suficient de frumos,că nu îi ajutăm destul pe ceilalți…etc
Și astea au ținut un timp până când am crescut ceva mai mari și a venit ziua aceea…ziua în care,nemaiputând și nevrând să mai mint,am plâns..
Am plâns în fața lor,eu care nu o făcusem niciodată,și despre care s-ar fi putut crede ca e de piatră.Am plâns sfâșietor ,cum nu mulți copii de 6 ani o pot face,cu maturitatea rolului pe care îl avusesem,cu atâta amar și deznădejde,de am fost bolnavă vreo trei săptămâni.
În sfârșit au înțeles ce se întâmplase.Eram ai statului și din acel moment ne-am luat viața în mâini,pe cont propriu.Am luptat fiecare dintre noi,cum am știut mai bine,pentru integritatea fizică dar și cea morală.
Bătăile și umilința,nu mă atingeau de mult.Ceea ce mă omora însă era faptul că nu ți se dădea nici o șansă,erai condamnat din start,ca fiind un copil ratat ,fără nici un viitor,stigmat care avea să ne urmărească mult timp.
Am căutat sa ma evidențiez că o elevă silitoare,învățam bine,scriam poezii,participam la cenaclu literar,la olimpiadele școlare,dar nimeni nu credea în mine…
Singura,care a avut încredere în capacitatea mea de a depăși obstacolele vieții,prin forțe proprii,am fost EU!
Și azi,când îmi e dat să scot din nou artileria grea în lupta cu boala,nu stau o clipă să-mi plâng în casă de milă,ci fac tot posibilul,să-mi petrec timpul util și să închei ziua frumos,ca și cum ar fi ultima.
În mintea și sufletul meu nu mai încap sentimente urâte.Pe mama care m-a abandonat, și care mai târziu,mi-a cerut ajutorul,am ”pedepsit-o ”până în ultima clipă a vieții ei,iubind-o…
I-am iertat pe toți cei care m-au bătut și m-au umilit și într-un colț al sufletului,am ascuns bine amintirile copilăriei,mult prea dureroase…
Știu și cred cu convingere,că nu toți cei săraci merită ajutați,ci doar cei cărora dacă le dai aripi,învață să zboare singuri.
Unii,stau și așteaptă să le pice din cer,nefăcând nimic.
Acestora,le plâng de milă și nu mai vreau să mă încarc cu poveștile lor.
Dar,celorlalți,care se chinuie,uneori cu demnitate să răzbată,le întind cu drag mâna,și față de ei nutresc respect și admirație.
Vă îmbrățișez,bunii mei și mă încred în faptul că altruismul și mărinimia,sălășluiesc în cele mai nebănuite locuri.
Și uite-așa,cu inimi mari și cu oameni-înger,se înfăptuiesc minunile…
Să auzim de bine.Binele prinde rădăcini.Uneori chiar adânci….

By |2017-02-25T19:14:02+02:0025 februarie 2017|Blog|1 Comment

About the Author:

One Comment

  1. Adina 17 februarie 2018 at 3:33 PM - Reply

    Unii scriu pentru a se vindeca, alții scriu cu sufletul, iar din ceea ce am citit până acum pot spune că sunt fascinată de această poveste! “Binele prinde rădăcini.”

Leave A Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.