Azi ar fi fost ziua ei…
În adâncul sufletului meu,am rămas copil…
N-am putut să-mi trăiesc copilăria senin, în orfelinat.
Mi-a fost greu fără cântec de leagăn,fără mângâiere,fără povești,fără duioșie,mâini întinse,ascultări sau povețe.
Lipsa de iubire și atenție,abandonul și uitarea mi-au sfâșiat sufletul.
Mii de bucăți a trebuit să pun la loc.Am lipit fiecare ciob,și-am reconstruit totul încet și dureros.
Am venit pe lume nu din iubire ci din păcat.
Asta nu mi-a dat dreptul la ”normalitate”,la o ierarhie și o structură de familie,firească.Viața mea a fost până la un punct, un haos și o debandadă totală.
Frați mi-au fost copiii nimănui,mame-femeile de la orfelinat,bunicul-tată,mama-nici măcar o prietenă bună și tot așa.
Acasă a însemnat pentru mine o vreme,bordeiul bunicilor, sărăcăcios,în care înafară de un boț de mămăligă și un blid de lapte,nu prea mai găseai mare lucru.Cred că am mâncat mai mult prin vecini,decât la măsuța noastră.
Apoi la puțin peste trei ani,am schimbat locșorul strâmt cu zidurile reci ale orfelinatului.
Din când în când tânjeam după ai mei.Stai la cămin,auzeam vorba tăioasă a bunicii,eu n-am ce să-ți dau de mâncare.
Am promis o dată că n-o să cer.A doua zi,deja îmi părea rău de ce-am zis.Îmi era mult prea foame…
Vino fată acasă,îmi zicea o mătușă.Nu vin,că-i greu traiul.
Mai punem o cană de apă la ciorbă,conchidea ea dându-mi senzația că știa ce spune.Și chiar așa era…
A avut șapte copii.I-a crescut pe toți și n-a dat niciunul la ”stat”.Ba mai mult,a crescut și o mână de nepoți.O admiram în taină pentru puterea ei.
Ea șlefuise colțurile ce tăiau,ale cuvintelor sfinte-mamă,casă,iubire,familie.
Dacă m-a mângâiat cineva,ea a fost aceea.Mâna ei mi-a poposit pe creștet și tot ea mi-a spus că-s deșteaptă.
Când vii acasă,mă întreba adesea?
La vară,când miroase a fân cosit,răspundeam.
Și să se facă coacăzele…Amândurora ne plăceau.
Și vara ne-a ținut legate strâns într-o iubire ce în celelalte anotimpuri,aduna prea mult dor.
A găsit-o moartea în spital,nepregătită să cumpere zile,cu doar 20 de lei în buzunar,
A răpus-o o banală bronhopneumonie,la doar 60 de ani.Vestea a căzut peste mine ca un trăsnet.
Am salvat atâta lume dar pentru ea nu am putut face nimic.
Am sunat-o să-i spun că o aduc la București.
N-am mai apucat.
Azi sunt mama copiilor mei și a altor câteva zeci,bunică și măcar în gând,mă răsfăț și-mi închipui că am rămas și eu pruncul cuiva…
Măcar puțin.
Măcar în vis.