Luna aprilie mă emoționează întotdeauna altfel decât o fac celelalte luni ale anului poate și datorită faptului că de ea ma leagă cele mai importante evenimente din viața mea.
Peste câteva zile se împlinesc peste cinci decenii de când o fată mult prea tânără aducea pe lume un copil.Se zice că acesta este darul cel mai de preț al unei mame,dar de data asta nu a fost sa fie așa…
Fetița care cântarea la naștere doar 900 de grame nu era o binecuvântare pentru nimeni.
În ciuda acestui fapt m-am încăpățânat să trăiesc încă din primele clipe ale existenței mele și după vreo trei luni de petrecut în spital,când m-am mai întremat un pic,bunicii materni,au hotărât să spele rușinea apariției unui copil din flori și …m-au luat acasă.

Acasă era un bordei sărăcăcios,fără pardoseală și fără lumină electrică.

N-am simțit niciodată nevoia să întreb despre cel care profitase de naivitatea mamei,din contră mi se făcea greață gândindu-mă la netrebnicia lui și la faptul că a dat bir cu fugiții.
Cei șapte ani de-acasă la mine au fost trei,dar și-au pus amprenta într-un mod favorabil asupra caracterului meu.
Bunicul,un neamț absolut special,a fost cel care s-a ocupat de mine și care mi-a insuflat dragostea de semeni,bunătatea și altruismul.
Din păcate,datorită unei conjuncturi nefavorabile,privind situația locativă și materială, am fost luată și internată într-o casă de copii,până la adolescență.
Viața mi se părea și crudă și nedreaptă dar,am învățat să merg înainte pentru că doar eu mă puteam salva.Am îndurat multe,mi-au fost vise spulberate,doruri,aripi frânte…
Câte lucruri mi-au fost furate,câte emoții neîngăduite,câte gânduri nerostite și vorbe trădate….dar ,cu capul sus,am mers mai departe.
Destinul avea să mă pună iar și iar în  situații grele,dar cu credință și speranță,le-am depășit.
Mi-am crescut copiii la rându-mi ,aproape singură și nu mi-a fost deloc ușor când tatăl lor a murit,dar am făcut-o cu toată dragostea și responsabilitatea de care am fost în stare.
Știam că sunt niște legi nescrise care compensează și după toate cele câte-am îndurat,speram ca Domnul să aibă pentru mine,ceva bun în plan…
Aveam copiii mari,adolescenți când l-am cunoscut pe Sorin.
Uitasem de mult să mă gândesc la viața mea,când minunea s-a produs.
Eu 37 de ani,el 63….
Au început apropiații cu sfaturile,ba că e prea bătrân,ba că-s eu prea tânără,că diferența dintre noi e imensă,că nu va merge…etc
Mie însă nu mi-a păsat.Am vrut să hotărăsc singură încotro mă îndrept și cu cine aleg să-mi împart viața,Și….am riscat….!
După un an,în aprilie,chiar de ziua mea,ne căsătoream…A fost cea mai inspirată alegere pe care-am putut-o face și de care sunt tare mândră.
Cea care am avut nevoie de-a lungul timpului de sprijin și de ajutor,am fost eu,tânăra….iar el mi-a fost întotdeauna,reazem.
Necazurile nu m-au ocolit,dar de data asta au fost mai ușor de dus,împărțite la doi.
Am scos tot ce depozitasem în suflet,de-a lungul vremii ca pe niște jucării stricate,l-am eliberat și…am șters și praful.
Și pentru că l-am pus pe Dumnezeu în tot ce am făcut,acum îl regăsesc în tot ce mi se întâmplă…!
Acum șase ani am aflat că am cancer.Evident, gândeam că am pierdut tot.Soțul meu mi-a fost alături și m-a îngrijit așa cum puțini oameni pot să o facă,reușind să depășesc stadiul grav al bolii.
M-am reconstruit încet ,cu migală…

Azi lacrimile nu-mi mai sunt amare,aripile cândva frânte,tind să se înalțe.Ne împlinim vise și cu puțin,dar cu multă dragoste ,trăim intens fiecare clipă ce ne e hărăzită…!
Banii nu aduc întotdeauna fericirea ci dragostea,copii,familia,lucrurile mici,mărunte,Acolo o găsiți….Chiar dacă mai avem neajunsuri,petrecem momente minunate ,cu ceea ce găsim în noi…în interior.
Nu știu unde va duce drumul meu,dar cu el de mână,nu-mi mai este frică!
Peste câteva zile împlinim 15 ani de căsătorie.
Am simțit nevoia sa împart cu voi această bucurie,cum am făcut și-n alte dăți..
Asta vă doresc dragii mei,să găsiți,dragostea aceasta adevărată care vindecă…..ostoiește răni și curăță și sufletul…!
Acestui minunat Om,nu-i dau jumătate ci inima mea întreagâ!