Ieri,mi-am rătăcit pașii prin ungherele sufletului,să găsesc fetița din mine…
Am orbecăit prin tuneluri întunecate ale trecutului,căutând o fereastră pe care să zăresc soarele.Și din care să răzbată,măcar un râset de copil…
N-am văzut decât zidurile groase și reci ale orfelinatului care mi-a ținut captiv trupul firav.Mi-au fost puse lanțuri la inimă.
Doar mintea mi-a rămas slobodă.Mai evada din când în când…
Mi-am șters cu dosul palmei dârele de lacrimi ca să nu-mi ardă obrajii…
Aș fi vrut să-mi așez capul în poala bunicii iar mâna ei bună să-mi mângâie creștetul….
Mi-e dor de poveștile bunicului pe care-l am în suflet,icoană…
Văd o fetiță fără copilărie căreia durerea îi mușcă iar nemiloasă din inimă…
Plouă în mine cu gânduri neîmpărtășite…
Mi-e dor de frați și de surori,mi-e dor de jocuri și povești…
Nu mă regăsesc.E furtună înlăuntru-mi…Stau ascunsă pe undeva,să nu mă nimicească vreun fulger…
Hălăduiesc așa,printre amintiri dureroase…Am haina mult prea grea.
Nici nu pot zbura,am o aripă frântă.
O parte din mine-i pierdută…
N-o să fiu completă niciodată…Sunt iar,orfană….
Și probabil așa o să rămân….Pe veci.
Leave A Comment