Am venit pe lume nu din iubire ci din păcat.
Asta nu mi-a dat dreptul la normalitate.Viața mea a fost un haos și o debandadă totală.
Frați mi-au fost copiii nimănui,mame-femeile de la orfelinat,bunicul-tată,mama-nici măcar o prietenă bună și tot așa…
Acasă a însemnat pentru mine,o vreme,bordeiul bunicilor, sărăcăcios,în care înafară de un boț de mămăligă și un blid de lapte,nu prea mai găseai mare lucru.
Apoi la puțin peste trei ani,am schimbat locșorul strâmt cu zidurile reci ale orfelinatului.
Din când în când tânjeam după ai mei.Stai la cămin,auzeam vorba tăioasă a bunicii,eu n-am ce să-ți dau de mâncare.
Am promis că n-o să cer.A doua zi,deja îmi părea rău de ce-am zis.Îmi era mult prea foame…
Vino fată acasă,îmi zicea mătușa.Nu vin,că-i greu traiul.
Mai punem o cană de apă la ciorbă,conchidea ea dându-mi senzația că știe ce spune.Și chiar știa…
A avut șapte copii.I-a crescut pe toți și n-a dat niciunul la ”stat”.Ba mai mult,a credcut și o mână de nepoți.O admiram în taină pentru puterea ei.
Ea șlefuise colțurile ce tăiau,ale cuvântelor sfinte-mamă,acasă,familie.
Când vii acasă,mă întreba adesea?
La vară,când miroase a fân cosit,răspundeam.
Și să se facă coacăzele…Amândurora ne plăceau.
Și vara ne-a ținut legate strâns într-o iubire ce în celelalte anotimpuri,aduna prea mult dor.
A găsit-o moartea în spital,nepregătită să cumpere zile,cu doar 20 de lei în buzunar,
A răpus-o o banală bronhopneumonie,la doar 60 de ani.Vestea a căzut ca un trăsnet.
Brusc ,eram iar orfană.Și probabil că așa o să rămân.
Ne pregătim de pomenirea ei creștinească,la patruzeci de zile.
Pecăm mâine”acasă”dar niciodată n-o să mai fie la fel.
N-am văzut nicăieri flori mai frumoase decât ale ei.
Când a murit ,s-au uscat toate. A doliu.
Soțul meu m-a copleșit ieri cu un gest.A cumpărat din piață doi pomișori.
Doi coacăzi,unul alb și unul negru, pe care să-i plantăm acolo.
În semn de trăinicie.
A viață.
A iubire.
A rămas bun.