Anii mei de temelie de-acasă au fost doar trei.Pot spune însă,fără să greșesc că au făcut cât șapte….
Bunica,era cea mai bună femeie de pe pământ.
A rămas văduvă cu patru copii de foarte tânără.
Frumoasă,vrednică,nu i-a fost greu să-i cucerească inima unui tânăr neamț,rămas la noi de pe vremea războiului,care s-a îndrăgostit de ea și doar moartea a mai putut să-i despartă.
Lumea a vorbit pe la colțuri dar lor nu le-a păsat de nimeni și de nimic.
Au avut alți patru copii iar primei lor fete îi datorez eu,venirea pe lume.
Bunicul a sacrificat tot pentru dragostea lor. A preferat să trăiască greu și în sărăcie,dar să fie împăcat că e cu aleasa inimii lui.
Și-au hrănit mai mult sufletul decât trupul…
Nu s-au plâns și nu și-au reproșat nimic,niciodată iar pe copii i-au iubit absolut la fel.
Cu bunica am deslușit eu sensul cuvântului ”mamă”.Ea mi-a oferit primele mângâieri și îmbrățișări duioase.
De la ea am învățat să sper în ziua de mâine mai bună decât azi,să iert și să merg mai departe oricât mi-ar fi de greu.
M-a luminat că bogăția stă înăuntru nu pe masă sau în portofel.
Iar bunicul m-a învățat să fiu demnă și să nu judec oamenii. Niciodată.
A fost sfâșietor să trăiesc cu gândul că tocmai ea m-a dus la orfelinat ca să scape de greul creșterii mele.
Târziu am înțeles că de fapt,mi-a schimbat viața în bine….
Într-o zi de 6 februarie a plecat din căsuța ei mică și s-a mutat într-o stea.
În fiecare bătrână pe care o întâlnesc, o caut…
Și în fiecare blândețe sau tremur de voce,o găsesc…
Aprind candela și înalț o rugăciune spre cer.
Și-mi sare și inima din piept s-o îmbrățișeze….
Cu duioșie și un nesfârșit dor.Care mistuie…