Azi e o zi cu doruri….
Îmi e dor de câteva fete de la casa de copii,cu care am crescut ani de zile și cu care am împărțit multe.Poate mult mai multe decât trăiesc uneori frații adevărați.
Împărțeam tot,de la colțul de pâine pana la tristețile care ne măcinau sufletele mici.Uneori,luam asupra mea răul făcut de ele, să le protejez de pedepse.Erau fragile,din toate punctele de vedere.
Eu eram veterană.Am fost în primii douăzeci de copii,cu care s-a înființat așezământul și asta îmi dădea un soi de imunitate.
Primeam de la ele înzecit…
În fiecare seară le citeam povești.Apoi am început să le inventez.Se regăseau în ele,fiecare. Deși erau pe alocuri triste,aveau un final fericit toate.Le compuneam poezii.
Adevărat e că din amarurile lor mă inspiram.Una dintre ele era surdo-mută.
În fiecare zi primeam de la ea un bilețel pe care era scris ceva frumos.
Uneori mulțumesc,te iubesc,ești bună,ești sora mea…De la ea am învățat cât de multe poți spune,tăcând…
Da,eram sora ei și a altor câtorva sute de fete,orfane sau abandonate..
Destinul nu ne-a mai pus față  în față.Ne-am risipit,copii ai nimănui.
Aș fi vrut să le urmăresc traiectoria,să le văd cum înving în lupta grea.
N-a fost sa fie…!Dar ne-au rămas poveștile pe care le știm doar noi. Și amintirile care ne leagă.Pe vecie….!
În fiecare copil pe care îl ajut,le văd pe ele.Dar și pe mine…Și tot lor le dedic fiecare izbândă.
Și de câte ori ii citesc Andradei povești,îmi curg lacrimi…de dor.
Azi e o zi cu doruri…