N-am fost niciodată completă…Tot timpul mi-a lipsit nu ceva,ci cineva…
Am tânjit după iubire,după prietenia sinceră,după suflete calde care îți vindecă rănile oricât ar fi ele de adânci.
Mi-a fost teribil de dor de multe dintre ele,fetele de la cămin.Mereu m-am întrebat care o fi fost traiectoria lor,a ”căministelor”,cum or fi izbândit în viață?
Ce-au mai adunat și ce-au mai împărțit lumii?
Ce-au îngropat adânc și ce-au rostit din câte le-a fost dat să îndure?
Patru fete,de vârste diferite,pe care destine crude le-au făcut de neînvins,și-au împreunat iar mâinile și și-au atins inimile într-o întâlnire pe care-am făurit-o cu emoție și cu dor.
Nu le-a îngenuncheat nici boala grea,nici pierderea de prunci,nici despărțiri dureroase și nici răutățile lumii care arată prea des,cu degetul.
Patru femei tari ca stânca și-au ascuns privirile și și-au șters pe furiș,lacrima din colțul ochiului.Nu-și doresc să mai plângă…
Am depănat amintiri și am vorbit despre noi,cele de-acum.
Și pentru prima oară,toate patru am stat în ”seria întâi”la masă.
Deja am în minte,întâlnirea de anul viitor.
Dă-mi Doamne timp…Că eu știu ce să fac cu el.