Bunicul

Bunicul a fost de departe,cel mai bun om pe care destinul mi l-a hărăzit.
Pentru mine,o perioadă de timp,el a fost TOTUL.Nu aveam nimic și pe nimeni altcineva…
Bunica,mă iubea și ea dar,avea atâtea lucruri de făcut,încât nu-i prea rămânea timp pentru mine.
O durea foarte tare faptul că am venit pe lume,mult prea devreme…
Lumea a bârfit și a arătat cu degetul.Cumva, și inspre ea…
Lui însă nu i-a pasat.De nimeni și de nimic.A înfruntat cu mine-n brațe orice privire piezișă sau vorbă iscoditoare.Apoi a stat drept în fața durerii,cu mine-n inimă.Şi-n gând. M-a crescut cu iubire și cu temeinicia lucrului asumat. Fără jumătăți de măsură….
Azi,lângă mine un bunic,la fel de special,işi înconjoară cu dăruire,nepoata.
Uneori,ii privesc și,în amintirea părintelui meu,îmi scapă lacrimi care îmi ard obrajii,de dor….
Mă cuibăresc adesea lângă ei și mă cufund în iubirea lor,nesfârșită.
Zâmbesc tată,mândră de cel care iți poartă numele…!
Și mă simt binecuvântată!