Nu-mi amintesc foarte multe lucruri despre noi…
Numele ei m-a trezit insa ca dupa un dus cu apa rece…
O poza primita, dupa peste treizeci si cinci de ani, mi-a adus in fata, dureros si profund, copilaria noastra.
Cea dintre zidurile groase si cenusii ale orfelinatului in care timpul se scurgea lent,iar noi, copiii nimanui,ne cautam linistea si mangaierea prin suflete meschine si inimi de gheata.
Ne consideram norocosi cand gaseam un dram de iubire si caldura,la mult prea putine dintre educatoare.
Mi-am dorit sa ascund perioada aceea urata si grea,intr-un colt al sufletului. Si mi-a trebuit pentru asta,nu un ungher ci un pod intreg.Se stransesera prea multe…
Peste toate s-a asternut azi, praful…
Printre cioburi si vechituri, aripi frante si deznadejdi, taceri si neingaduinte, zbateri si infrangeri, am gasit o lumina…
Ceva din noi, fetitele de demult, azi femei in toata firea…
Si acel ceva prinde contur si viata…
Viata reala in care iti pasa, iubesti,suferi, plangi, razi, intinzi o mana sau trimiti un gand…
Ne-am regasit dupa atatia ani aici, pe facebook.
Zice ca-s neschimbata..
Ieri mi-a trimis, de departe, poza asta. Am plans si am rugat marea s-o imbratiseze
strans. Pana cand Dumnezeu ne va ajuta sa ne cuprindem cu mainile.
Numele meu va fi sters de un val dar al tau Lucia Comandar, imi va fi scrijelit in inima.
Si acolo va ramane….!
Fetelor,voi celelalte,pe unde sunteti…?